Trăieşti doar o zi: ASTĂZI!
Ai privit vreodată în ochi un om care este pe moarte?
 |
| Trăiești doar o zi: astăzi!!! |
Ai avut vreodată curaj să schimbi măcar două vorbe cu un om pentru care viaţa nu mai reprezintă decât un şir lung de nopţi albe, de dureri insuportabile şi de zile în care nu îşi doreşte altceva decât să se termine... dar, în acelaşi timp, un om care să aibă cea mai blândă şi cea mai profundă privire pe care o poţi vedea?
... mă uitam în ochii lui albaştri şi încercam să înţeleg ce-mi spune... Îl priveam în ochi şi nu puteam să zic nimic. Desluşeam cu greu câteva cuvinte pe care el le rostea cu glas încet, aproape stins şi mă abţineam să nu plâng. După fiecare cuvânt rostit răsufla foarte greu, ca după un efort foarte mare, dar pe care îl făcea cu drag. ...paradoxal lucru!
Nu am înţeles atunci... şi mă tem că nu am capacitatea de a înţelege nici acum...
De ce avea faţa aşa senină şi de ce avea privirea aşa profundă?
- Ştia ceva ce eu nu ştiam?
- Avea ceva ce eu nu aveam?
- Trăise ceva ce eu nu am trăit?
Privirea lui mă urmăreşte şi acum...
Era un bătrânel simplu, cu ochi albaştri şi cu părul alb. Muncise o viaţă întreagă prin multe locuri din ţară dar de cele mai multe ori pentru un salariu de nimic. Spera ca, măcar acum la bătrâneţe să se poată odihni alături de soţie, copii şi nepoţi în căsuţa pe care au construit-o împreună cu greu. Îşi dorea asta din tot sufletul... dar planurile i-au fost date peste cap de o boală grea ce avea sa-i macine până şi acest vis.
... a fost diagnosticat cu cancer la oase şi ca şi cum acest lucru nu era de ajuns, în vară, căsuţa de care îşi legase atât de multe vise şi de care îl legau atâtea amintiri, i-a fost distrusă de ape şi odată cu ea toată agoniseala lor de o viaţă.
„Am mai fost noi loviţi de ape, dar asta parcă le-a întrecut pe toate...” îmi spunea cu glasul tremurând şi cu lacrimi în ochi. Lacrimile lui m-au tulburat şi nu am mai putut scoate niciun cuvânt o bună bucată de timp şi am rămas amândoi tăcuţi... şi pentru prima dată nu mi s-a părut anormal să tac pentru că pur şi simplu nu aveam nici cea mai vagă idee ce să-i spun. De altfel chiar nu înţeleg ce poţi să-i spui unui om care este conştient că se stinge încet dar sigur. Îi poţi spune oare, că totul va fi bine... în cele din urmă, când el nu mai poate mânca, nu mai poate dormi, nu mai poate vorbi şi abia dacă mai respiră?
Privirea lui senină, ochii lui clătiţi de lacrimi, mâna lui rece sprijinită de mâna mea caldă, părul lui alb şi efortul pe care îl făcea de fiecare dată când îmi zicea câte ceva... sunt frânturi de amintiri ce îmi revin obsesiv în minte. Poate dacă l-aş fi cunoscut în alte circumstanţe, nu ar fi fost decât un bătrânel ca oricare altul dar, eu aşa l-am cunoscut şi aşa vreau să-l păstrez în minte.
Am stat cu el preţ de câteva ceasuri, timp în care am vorbit, am plâns şi chiar am râs împreună. A fost o plăcere să-l ascult cum povestea despre visurile lui, despre întâmplările prin care a trecut, despre realizările şi neîmplinirile lui, dar cel mai tare m-a impresionat când mi-a spus că e dureros să îşi ştie şi să îşi simtă sfârşitul aproape şi să nu poată face nimic și că cel mai tare îi pare rău că nu şi-a făcut niciodată timp pentru el, pentru că întotdeauna a fost ocupat cu munca şi pentru că întotdeauna a avut altceva mai important de făcut. Aş fi stat să-l privesc şi să-l ascult o veşnicie pentru că sigur ar fi avut mult mai multe să-mi zică, dar a trebuit să plec presat fiind de timp şi de oboseala lui evidentă.
A trecut ceva timp de atunci... şi nu mai ştiu nimic de acea privire senină şi de acei ochi albaştri profunzi. Probabil s-a stins în cele din urmă, dar eu îl voi păstra mereu viu în mintea mea pentru că în simplitatea lui mi-a dat o lecţie de viaţă pe care nu cred că o voi uita prea curând şi pe care mi-am permis să o transmit şi eu mai departe din respect :
„Trecutul nu mai este în mâinile tale, iar viitorul încă nu este al tău. Momentul de faţă este singurul timp care îţi aparţine. Foloseşte-l cu chibzuinţă!”
... şi nu uita:
Trăieşti doar o zi: ASTĂZI!
Lucian Pal – 16.februarie.2006
